Luminătorul şi dascălul lumii, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.
Când a venit în vârstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tânăr, a început a pricepe mai bine decât cei bătrâni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfânt. Pentru că el, cunoscând pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergând la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dânsul Sfântul Botez.
După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsându-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfântului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfântului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfântului Ioan, a rămas văduvă foarte de tânără, având mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.
Sfântul Ioan, ajungând la vârsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covârşit cu înţelepciunea pe cei mai vârstnici decât el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvânt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dânsul. Pe acest filosof Sfântul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dânsul, şi pe alţi mulţi.
Astfel, când Antimie disputa cu Sfântul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat şi a început a-l munci pe el. Aşa că, Antimie, căzând la pământ, se tăvălea şi îşi întorcea ochii şi gura şi scotea spume din gura lui. Toţi cei ce erau de faţă s-au spăimântat foarte şi mulţi voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfântul Ioan că să miluiască pe cel îndrăcit şi să-l vindece. Iar Sfântul a răspuns: "De nu se va pocăi şi nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca". Şi îndată Antimie a strigat, zicând: "Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pământ, afară de cel creştinesc, în care crede prea înţeleptul Ioan".
Acestea zicând, a ieşit dintr-însul duhul cel necurat şi a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzând o minune ca aceasta, a strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor, Care face astfel de minuni!" Iar Sfântul Ioan, certându-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu şi învăţându-l credinţa cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetăţii. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat.
Episcopul, înştiinţându-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gândit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dânsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrânise. Înţelegând aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.
Deci, trecând cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mândria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, având îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescând împreună şi având aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amândoi de acelaşi obicei şi de un suflet.
Vasile, îmbrăcându-se mai întâi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să-şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultându-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mănăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa până la o vreme, pentru că ea, înţelegând scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dânsul:
"O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan şi eu văduvă, căci aşa a voit Dumnezeu. Şi nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă şi a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor şi prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdând toate cu ajutorul Lui, m-am mângâiat cu privirea feţei tale, cea asemenea cu faţa tatălui tău, simţind mare uşurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuinţa vieţii tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tânguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăşi cu plecarea ta. Ci aşteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lângă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puţin şi rămâi împreună cu mine, până când sunt încă între cei vii". Acestea şi altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.
În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfântul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rânduială trei ani.
După această a murit mama sa, pe care îngropând-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsând toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mănăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfântului Duh, care a lucrat prin Apostoli şi care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mănăstire. Isihie, fiind bătrân şi desăvârşit în bunătăţi, era mai înainte văzător.
Într-o noapte, nedormind el şi rugându-se, a fost răpit cu mintea şi a văzut o vedenie ca aceasta: "Doi bărbaţi luminaţi, coborându-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde îşi făcea rugăciunile sale; unul dintre dânşii ţinea o hârtie scrisă, iar altul nişte chei. Dar Ioan, văzându-i pe dânşii, s-a temut şi s-a închinat lor până la pământ. Iar ei, luându-l de mână, l-au sculat zicând: "Nădăjduieşte şi nu te teme!" Dar Ioan a zis către dânşii: "Cine sunteţi voi, domnii mei?" Iar ei i-au răspuns: "Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfânt, pentru curăţenia inimii tale; căci suntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos".
Zicând aceasta, cel dintâi, întinzându-şi mâna, i-a dat hârtia, zicând: "Primeşte hârtia aceasta din mâna mea, că eu sunt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă şi ţie a cunoaşte toate adâncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor şi ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru".
Apoi, întinzând şi celălalt mână, i-a dat cheile, zicând: "Primeşte aceasta, căci eu sunt Petru, căruia îmi sunt încredinţate cheile împărăţiei, şi îţi dă şi ţie Domnul cheile Sfintelor Biserici şi, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat".
Fericitul Ioan, iarăşi plecându-şi genunchii, s-a închinat lor, zicând: "Cine sunt eu, ca să îndrăznesc a primi şi a purta nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind păcătos şi mai prost decât toţi oamenii?" Iar Sfinţii Apostoli care se arătaseră, iarăşi l-au prins de mâna dreaptă şi l-au ridicat, zicând: "Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie; apoi nu tăinui darul cel dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sângele ca să-l mântuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvântul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ţi aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Şi o să ai multe nevoi şi necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni Împărăţia lui Dumnezeu".
Acestea zicând, l-au însemnat cu semnul Crucii şi, dându-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzând aceasta, a spus şi altor fraţi iscusiţi şi aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, că nu cumva să afle Ioan şi să se ducă de la dânşii şi astfel să fie lipsiţi de o vieţuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.
Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mântuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru şi în cuvânt, bine nevoindu-se şi pe alţii învăţându-i la aceasta. Apoi şi pe cei leneşi deşteptându-i ca să alerge către cer, îi învăţa să-şi omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mănăstire cu plăcere de Dumnezeu.
Unui bărbat din Antiohia, care era bogat şi de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încât, de mare durere, i-a ieşit ochiul cel drept; şi dând multă avere la doctori iscusiţi, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfântul Ioan, a venit la dânsul în mănăstire şi apropiindu-se, a îmbrăţişat picioarele lui, sărutându-le şi cerând tămăduire. Iar Sfântul a zis: "Nişte boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor şi pentru împuţinarea credinţei către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca şi dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu". Omul a răspuns: "Cred, părinte, şi voi face toate cele ce-mi vei porunci".
Acestea zicând, a apucat haina fericitului Ioan şi a pus-o pe capul său şi pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a aşezat ochiul la locul său, precum era înainte, şi s-a făcut sănătos ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.
La fel şi un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetăţii Antiohiei, având lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfântul Ioan cerând tămăduire. Învăţându-l Sfântul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau fraţii în mănăstire. Aceasta făcând, îndată s-a curăţit de lepră; şi lăsând lumea, s-a făcut călugăr.
Un altul cu numele Evclie, având ochiul drept orb din copilărie, a venit la mănăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan şi a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfântul Ioan: "Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine şi să-ţi lumineze ochii cei sufleteşti şi trupeşti". Acestea zicând Sfântul, îndată s-a deschis ochiul celui orb şi vedea luminat. Acestea văzând fraţii, se minunau şi ziceau: "Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt vieţuieşte într-însul".
O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfântul Ioan. Şi aşezând-o bărbatul pe asin, a mers cu dânsa la mănăstire. Apoi, lăsând-o la poartă, a intrat singur la Sfântul, rugându-l să tămăduiască pe femeie de neputinţa ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: "Mergi şi spune soţiei tale să înceteze cu răutatea năravului său şi cu asprimea ce o are asupra slugilor şi a slujnicelor, ştiind că şi ea este făcută din aceeaşi tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dând milostenie săracilor şi nelăsând rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrânaţi şi să vă păziţi în curăţie în zilele cele sfinte şi de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire".
Deci, mergând bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfântul; iar ea a făgăduit cu toată osârdia, că va păzi toate cele poruncite, până la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfântul spunându-i făgăduinţa femeii sale. Atunci Sfântul a zis: "Mergeţi cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul". Şi ducându-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.
În acea vreme era în părţile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni şi pe dobitoace. Şi de multe ori se aduna poporul cu arme şi cu săgeţi pândind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieşind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare şi pe mulţi dintr-înşii îi sfâşia, iar alţii abia scăpau răniţi; pe alţii rănindu-i îi ducea vii în culcuşul său şi acolo îi mânca.
Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfântul Ioan şi l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieşea fiară. Deci mergând, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfântului, şi s-au dus. Iar după câteva zile, văzând poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce şi au aflat pe leu mort. Văzând această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii şi rugăciunile Sfântului au omorât fiară.
Sfântul Ioan a petrecut în acea mănăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflând o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încât acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala să. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rânduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.
Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească şi astfel să-l scoată din pustie şi de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la vieţuirea sa împreună cu oamenii; pentru că nu numai lui, ci şi altora să fie de folos.
Venind fericitul Ioan la biserică, sfinţitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie şi i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dânsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon şi a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieţii sale cea plină de fapte bune şi cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfântul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfântului Grigorie de Nazianz şi acolo s-a săvârşit în Domnul.
Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia şi s-a dus la mănăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan şi au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dânsul obişnuitele învăţături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în linişte, cu plăcere de Dumnezeu.
Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stând la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: "Dimineaţă să mergi la mănăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan şi să-l aduci pe el de acolo în cetate şi să-l hirotoneşti preot, pentru că este vas ales şi vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor". În aceeaşi vreme i s-a arătat îngerul şi Sfântului Ioan, pe când îşi făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate şi să pri-mească de la dânsul hirotonia.
Deci, făcându-se ziuă, a venit patriarhul la mănăstire şi fericitul Ioan a ieşit în întâmpinarea lui cu toţi călugării. Apoi închinându-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvântat. Apoi săvârşind patriarhul Sfânta Liturghie, i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile Taine. La urmă, dând fraţilor binecuvântare, a luat pe Ioan şi l-a dus în cetate, iar monahii toţi se tânguiau de despărţirea de Ioan.
A doua zi, sosind vremea hirotoniei, când a pus patriarhul mâna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburând deasupra capului Sfântului. Văzându-le acestea patriarhul Flavian şi toţi cei ce erau împreună cu dânsul, s-au înspăimântat şi s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetăţile cele de primprejur şi în toată Siria, încât toţi cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: "Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dânsul mărirea Domnului".
Sfântul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mântuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţând pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dânsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cândva să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dânşii cel dintâi şi cel mai vestit propovăduitor.
Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încât toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfântul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin târguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încât nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfântul când vorbea.
Când ştia poporul că Ioan are cuvânt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsând: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mâini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvânt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorâtor de miere.
Fericitul avea câteodată obicei de scotea cuvinte din adâncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvânt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultându-l şi cele grăite neînţelegându-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dânsul: "Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!"
Atunci a zis mulţimea poporului: "Deşi o femeie a zis cuvântul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit". Din acea vreme şi până astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur a gândit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sârguia să-şi împodobească vorba să nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfântul Ioan nu numai în cuvânt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.
O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu şi fiind cuprins de fierbinţeală şi aproape să moară, a rugat pe Sfântul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfântul, luând apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi şi a stropit cu dânsa pe cel bolnav şi îndată l-a lăsat fierbinţeala şi, sculându-se sănătos, s-a închinat Sfântului.
Era în Antiohia un cârmuitor bogat înşelat cu eresul marcioniţilor - după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioşi. Femeia aceluia, cazând într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Şi, din zi în zi, crescându-i durerea mai cumplit, a chemat ocârmuitorul pe eretici în casa sa şi le-a zis să ajute femeii lui, rugându-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dânsa neîncetat trei zile şi mai mult, dar nimic n-au folosit.
După aceea a zis femeia către bărbatul său: "Aud de un preot cu numele Ioan, care vieţuieşte cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos şi orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dânsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniţii nu-mi ajută nimic şi din aceasta se vădeşte credinţa lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credinţa lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea".
Ascultând bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioşilor şi neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a aşezat-o înaintea bisericii şi a trimis la episcopul Flavian şi la preotul Ioan, spunându-le despre venirea sa şi despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.
Ieşind la dânşii episcopul împreună cu Ioan au zis: "Dacă vă veţi lepăda de eresul vostru şi vă veţi apropia de Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică, veţi dobândi mântuire de la Hristos Domnul". Iar el a făgăduit cu osârdie a se lepăda. Şi a poruncit Sfântul Ioan să aducă apă şi a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcându-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată şi slăvea pe Dumnezeu.
Văzând eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dânsa de Sfânta Biserică, lepădându-se de eresul lui Marcion şi s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare şi s-au miniat asupra Sfântului Ioan, semănând pretutindeni asupra lui hule şi clevetiri, zicând că este vrăjitor şi fermecător.
Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducând asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiştea în care ereticii aveau adunarea lor şi acolo, fiind adunaţi mulţime fără de număr, au murit, fiind ucişi de căderea capiştei; iar dintre cei binecredincioşi, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzându-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci şi elinii, au cunoscut puterea lui Hristos şi, dărâmând capiştile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învăţătura Sfântului Ioan.
După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvârşit. Şi a fost căutat cu sârguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan - pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocârmuirea Bisericii Constantinopolului.
Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înştiinţat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Şi nevrând a se lipsi de un asemenea învăţător, s-au împotrivit toţi trimişilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfântul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judecă pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.
De acest lucru înştiinţându-se împăratul, s-a mirat şi a dorit şi mai mult să vadă pe Ioan şi să-l aşeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimiţând a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să ştie poporul; ceea ce s-a şi făcut.
Apropiindu-se Sfântul Ioan de Constantinopol, a ieşit în întâmpinarea lui tot poporul, cu mulţime de boieri, fiind trimişi de împăratul să-l întâmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul şi de toată adunarea poporului şi toţi se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.
Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, şi cei de un gând cu dânsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan şi-l urau pe el, încât nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gândeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. Totuşi s-a plecat soborului şi a sfinţit pe Ioan arhiereu şi l-a aşezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci şi şasea zi a lunii februarie.
Atunci a venit împăratul şi cu dânsul toţi domnii şi boierii, vrând să ia binecuvântare de la Sfântul Ioan, patriarhul. Iar el, făcând rugăciune pentru împăratul şi pentru popor şi binecuvântându-i pe toţi şi-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată şi a rostit învăţătură folositoare de suflet în care povăţuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică şi să fie drept şi milostiv.
Apoi îi zicea: "Să ştii că nu mă voi ruşina, când va fi trebuinţă de învăţătură şi de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a ruşinat de împăratul David, descoperind greşeala lui".
Astfel învăţa pe toţi stăpânitorii duhovniceşti şi pe cei mireneşti şi pe cei de sub stăpâniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune şi să ţină cuvântul său de învăţătură cu care toţi s-au mângâiat, ascultându-l.
Pe când el spunea dumnezeieştile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat şi l-a aruncat la pământ, strigând cu glas înfricoşat, încât s-au înspăimântat toţi cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dânsul şi, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzându-l poporul, s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător şi un doctor sufletesc şi trupesc preaiscusit.
Sfântul Patriarh Ioan, luând cârma Bisericii, a început a paşte bine turma lui Hristos cea cuvântătoare, dezrădăcinând obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vârtos dintre preoţi, precum: necurăţenia, zavistia, nedreptatea şi orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curăţenia, dragostea, dreptatea, milostenia şi tot felul de fapte bune şi cu gura sa cea de aur pe toţi îi povăţuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci şi prin cetăţile şi ţările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mântuirea sufletelor omeneşti. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiţi şi temători de Dumnezeu, bărbaţi sfinţi, care întăreau dreapta credinţă cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu; iar credinţa cea rea şi eresurile le înlătura, povăţuind pe cei rătăciţi la calea mântuirii.
În Fenicia a dărâmat capiştile idoleşti care erau din vremurile cele de demult, stricând temeliile lor. Pe poporul celţilor, vătămat de credinţa cea rea a arienilor, cu înţelepciune l-a tămăduit şi la dreapta credinţă l-a povăţuit, pentru că a poruncit unor preoţi şi diaconi care au fost aleşi pentru acest lucru, ca să înveţe limba celţilor şi i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască bună credinţă în limba lor celtică. Iar pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării, în acelaşi chip i-a luminat. Eresul marcioniţilor din părţile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învăţătura sa.
Apoi avea purtare de grijă şi pentru cei săraci şi neputincioşi, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi şi de orfani şi văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit şi bolniţe (spitale) pentru odihna bolnavilor şi a străinilor care nu aveau unde să-şi plece capul, dându-le toată îndestularea, rânduindu-le slugi şi doctori. Şi apoi toată purtarea de grijă şi rânduiala, a încredinţat-o la doi preoţi temători de Dumnezeu. Iar el se sârguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învăţându-i şi mustrându-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni şi urât de cei răi.
Mai ales unii din clericii lui care vieţuiau rău, nu iubeau pe Sfântul, de vreme ce dădea pe faţă faptele lor cele rele şi pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mâniau pe el. Mai cu seamă erau nemulţumiţi de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credinţă patriarhului şi având viaţă curată, a zis odată către Sfântul, fiind toţi clericii de faţă: "Nu poţi, stăpâne, a-i îndrepta pe aceştia, dacă nu-i vei izgoni pe toţi cu un toiag".
Zicând astfel, mulţi s-au întărâtat şi au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfântul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfântul, deşi ştia răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cât îl huleau mai mult, cu atât mai mult înflorea slava lui în părţile cele depărtate, încât mulţi veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfântul şi să audă învăţătura lui.
Acelaşi Serapion diaconul, a adus la mânie şi pe Severian mitropolitul asupra Sfântului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, râvnind după Hristos Domnul său şi uitând de dragostea care o avea faţă de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dânsul şi iarăşi l-a primit la sine.
Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare şi vieţuia în mijlocul lumii, totuşi nu şi-a lăsat niciodată nevoinţele monahiceşti, ci vremea care îi rămânea de la treburile bisericeşti, închizându-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate şi rugăciune sau în citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi. Postea întotdeauna şi se înfrână fără măsură, pentru că numai pâine de orz şi apă gusta şi somn puţin şi acela nu pe pat ci stând şi nevoindu-se.
Apoi la ospeţe şi la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinereţe deprinzându-se cu post şi înfrânare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci şi grase, neavând stomacul sănătos. Ci toată mintea să o îndreptase spre înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi mai ales iubea Epistolele Sfântului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.
Odată, scriind la tâlcuirea epistolelor lui, a gândit în sine, zicând: "Cine ştie oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înţeles-am puterea scripturii acestui sfânt sau nu?" Şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultând pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.
Când s-a închis singur în chilie noaptea şi scria tâlcuirile la o lumânare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Şi uitându-se prin crăpătura uşii, vrând să vadă ce face, l-a văzut şezând şi scriind. Iar un om bătrân şi foarte cinstit, stând lângă dânsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului şi-i vorbea binişor. Şi omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfântul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori şi se mira foarte, nepricepându-se cine este acela care vorbeşte cu patriarhul şi cugetă cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau uşile încuiate, încât nu era cu putinţă cuiva să intre.
Deci, Proclu a aşteptat până ce va ieşi omul acela. Dar când a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzând Proclu în trei nopţi, a îndrăznit să întrebe pe Sfântul patriarh, zicând: "Stăpâne, cine este cel ce-ţi vorbeşte noaptea la ureche?" Sfântul a răspuns: "N-a fost nimeni la mine". Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura uşii un om bătrân şi cinstit şoptindu-i la ureche când scria, şi spunea ce fel era chipul şi faţa celui ce se arăta. Iar Sfântul se minuna auzind acestea.
Apoi Proclu, uitându-se la chipul lui Pavel, a zis: "Acest chip era acela care l-am văzut". Atunci, cunoscând Ioan că însuşi pe Sfântul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredinţat că este primită osteneala lui şi, căzând la pământ, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu şi mai multă sârguinţa de scrierea dumnezeieştilor cărţi, pe care ca pe nişte comori de mult preţ le-a lăsat Bisericii lui Hristos.
Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strâmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strâmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strâmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecată lui Dumnezeu.
Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfântul să vieţuiască după aşezământul legii, ci şi de la stăpânitorii mireneşti. Şi precum dintr-o scânteie mică se aprinde un foc mare, aşa şi din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mânia în inimile acelora care se ştiau pe sine că sunt în nişte asemenea păcate.
Astfel, zavistnicii batjocoreau învăţătura Sfântului, iar cuvintele lui cele înţelepte şi bune le socoteau nebuneşte că rele, zicând că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învaţă ci mustră; nu sfătuieşte, ci ocărăşte; nu îndreptează, ci huleşte pe împăratul şi pe împărăteasa şi pe toţi stăpânitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.
Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărăteşti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicându-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte şi chiar de ar scăpa cineva, cu silă să se scoată din biserică şi să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greşeau ceva greu împotriva legilor cetăţeneşti şi se osândeau la moarte, să fugă la biserică - precum odinioară israilitenii în cetăţile de scăpare -, şi aşa scăpau de pedeapsa morţii.
Evtropie, stricând acel aşezământ vechi, a rânduit să scoată din biserică pe cei vinovaţi, de care lucru Sfântul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă că o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora şi s-a tăiat cu sabia pe care o ascuţise pentru alţii. Căci mâniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.
Deci, Evtropie a fugit la biserică şi s-a ascuns în altar sub Sfânta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăţa pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare râvnitor, a rostit un cuvânt de mustrare asupra lui Evtropie, zicând: "Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou aşezată, chiar acela care a scornit-o şi a aşezat-o să o împlinească".
Acest cuvânt prinzându-l pizmaşii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni şi neacoperitor de greşelile omeneşti. Şi astfel câte puţin întărâtau inimile mai multor oameni spre minie asupra Sfântului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sârguia după obiceiul său în bună ocârmuire a Sfintei Biserici.
Pe vremea patriarhiei Sfântului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulţime de arieni în Constantinopol, care îşi ţineau credinţa, săvârşind slujbele lor. Deci fericitul gândea în ce chip ar curăţa cetatea de acel eres. Şi aflând vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: "Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sunt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată şi necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?"
Împăratul a răspuns: "Adevărat, aşa este". Iar Ioan a zis: "Tot aşa este de necinstită cetatea aceasta, care, deşi este dreptcredincioasă, totuşi are într-însa pe necredincioşii arieni. Şi precum tu, împărate, te-ai fi mâniat pentru necinstirea coroanei tale, aşa şi Atotputernicul Dumnezeu se mâhneşte de cetatea aceasta, care este înşelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinţei, ori să-i izgoneşti din cetate".
Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor şi le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credinţă a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credinţă şi de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.
După câtăva vreme, arienii având iarăşi ajutători şi mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărăteşti, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergând cu rugăciuni către locaşul lor şi cântând ereticeştile lor cântări prin care huleau pe Preasfânta Treime. Pentru acest lucru înştiinţându-se preasfinţitul patriarh Ioan s-a temut că nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvăţat, a urma acelor rugăciuni arieneşti.
Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtând cinstitele cruci, sfintele icoane şi făclii aprinse şi să cânte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cântărilor arieneşti celor hulitoare. Atunci s-au întâlnit pe cale dreptcredincioşii cu arienii, certându-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încât din amândouă părţile au căzut câţiva morţi; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind şi el acolo în mulţimea celor dreptcredincioşi, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înştiinţându-se împăratul, s-a mâniat foarte tare asupra arienilor şi le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; şi astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.
Între cei înşelaţi cu eresul arian era şi un voievod din neamul barbarilor, cu numele Găina, viteaz în războaie şi care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatârul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neştiind ce să-i răspundă - pentru că se temea a-l supăra, că nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăţiei greceşti, căci era om iute şi cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfântului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: "Să mă chemi la tine în vremea când va vrea Găina să ceară biserică şi eu voi răspunde pentru tine".
Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat şi şezând cu împăratul, a început Găina iarăşi a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Şi cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie şi pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicând: "Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sunt puşi de Dumnezeu stăpânitorii cei duhovniceşti. Iar ţie dacă îţi trebuie biserică, intră în oricare voieşti şi te roagă, căci iată, toate bisericile care sunt în cetate îţi sunt deschise".
Iar Găina a zis: "Dar eu sunt de altă mărturisire şi de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credinţă cu mine; şi rog împărăteasca stăpânire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptându-mă pentru stăpânirea grecească, vărsîndu-mi sângele şi punându-mi sufletul pentru împărat".
Ioan i-a răspuns: "Pentru ostenelile tale ţi-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie şi daruri de la împărat. Deci ţi se cade a gândi ce erai mai înainte şi cum eşti acum? Cum erai sărac şi neslăvit şi cum te-ai îmbogăţit şi te-ai mărit acum? Şi în ce fel de rânduiala erai când vieţuiai de cealaltă parte a Dunării şi în care eşti acum? Căci erai atunci ca unul din ţăranii cei proşti şi săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia având pâinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum eşti voievod mai cinstit şi mai slăvit decât alţii, fiind îmbrăcat în haine de mare preţ, având aur şi argint din destul şi avere mare şi toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulţumitor şi slujeşte cu credinţă împărăţiei greceşti dar nu cere daruri dumnezeieşti pentru slujire lumească".
De nişte cuvinte ca acestea ruşinându-se Găina, a tăcut şi n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înţelepciunea lui Ioan, care cu puţine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun şi plin de neîmblânzita mânie.
Trecând un an, acel Găina s-a înstrăinat de împărat şi, adunând oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavând oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare şi a rugat pe Sfântul Ioan să iasă înaintea lui şi cu cuvinte bune să-l îmblânzească. Iar Ioan, deşi ştia că a mâniat pe Găina când l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-şi pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mândrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblânzit pe omul cel cu capul de fiară şi din lup l-a prefăcut în oaie şi împăcându-l cu împăratul, s-a întors.
După aceasta Sfântul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deşi era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămându-se de păstorii cei răi, pentru că mulţi din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfântului Duh, hirotonind cu plată - cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hârtie patriarhului.
Deci acolo, Sfântul Ioan a scos pe mulţi episcopi care iubeau simonia şi pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtându-i de la dregătoria lor şi a pus pe alţii mai vrednici în locul acelora. Şi îndreptând bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.
Astfel, pe când Sfântul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrând cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţând, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vârtos când cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvântului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mâniau asupra lui, fiind mustraţi.
Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăţi, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan şi se iuţeau în inimile lor asupra lui, cugetând rău despre dânsul şi făcând clevetiri mincinoase. Iar mai vârtos împărăteasa Eudoxia s-a mâniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obşte pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dânsa le grăieşte şi le privea acelea ca o dosădire şi mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint şi cuprinsă de nesăţioasa poftă a aurului, încât multora le făcea strâmbătate, luându-le averile cu sila.
Deci, a mustrat-o pe ea însăşi conştiinţa ei când Sfântul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoşa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mâniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.
În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, având boierie de patriciu şi bogăţie multă, pe care îl pizmuia împărăteasa şi, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun şi vieţuia cu dreptate.
Neputând să-i ia cu sila averea, a aflat acest meşteşug, căci l-a chemat la sine şi i-a zis: "Ştii câtă avere împărătească se cheltuieşte neîncetat; cât aur se dă oştilor care apără împărăţia şi fără de număr sunt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuţinat averea. Deci să dai şi tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har şi pe urmă iarăşi vei lua la vreme ceea ce vei da acum".
Teodorit, pricepând gândul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesăţioasă de iubirea de argint voieşte a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinţă a împărătesei şi-l rugă cu lacrimi să-l ajute şi să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăţia. Iar Sfântul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese şi blânde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deşi era mânioasă asupra Sfântului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a ruşinat de înţeleapta lui sfătuire şi a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.
După aceasta, Teodorit, ascultând gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăţa pentru milostenie şi sfătuia să nu ascundem comoara în pământ, unde mâna cea zavistnică voieşte a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuieşte nici n-o ia; apoi, temându-se că nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăţia sa - căci ştia năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui până când îşi va săvîrşi răutatea -, pentru aceea a socotit să-şi dea bogăţia sa Împăratului ceresc.
Deci, oprindu-şi o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor şi bolnavilor.
Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mâhnit foarte şi a trimis la Sfântul Ioan, zicând: "După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluând nimic de la dânsul pentru trebuinţa împărăţiei noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăţi. Oare nu era mai cu cuviinţă a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogăţit, slujind împăraţilor. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dânsul; deci ţi se cădea şi ţie a nu lua averile lui".
La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: "Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aş fi poftit bogăţie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinţi care aveau avere multă, fiind de neam bun şi bogaţi. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăţie. Deci, cum nu m-aş fi ruşinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o şi pe alţii îi învăţ ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogăţire. Să ştii însă că acela nu mi-a dat nimic şi de mi-ar fi dat, eu nu aş fi primit de la el. Ci el a dat bogăţia sa lui Hristos, făcând milostenie săracilor şi scăpătaţilor şi bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aş fi voit ca şi tu, râvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, când vei fi lipsită, să fii primită în veşnicile locaşuri. Iar dacă gândeşti ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mânia".
Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfântului Ioan, s-a umplut de mânie şi cugetă cum i-ar face Sfântului Ioan nedreptate.
În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină că aceasta. Când era în Alexandria voievodul Pavlichie, având în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflând oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o şi a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.
Iar ea, neavând atâta aur, şi-a pus zălog la vecinii săi hainele şi vasele, şi abia adunând cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa şi s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat şi acea văduvă săracă, şi intrând în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plângere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dânsa cu sila atâta aur, fără nici o vină.
Împăratul a poruncit eparhului cetăţii să facă întrebare şi judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dânsa. Iar eparhul ajutând lui Pavlichie, l-a scos nevinovat şi pe văduvă a lăsat-o păgubaşă. Dar ea, fiind împinsă de multă mâhnire, s-a dus la împărăteasa şi, spunându-i toată nevoia, cerea de la dânsa milă şi ajutor. Împărăteasa, fiind şi ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că şi ea va câştiga aur mult.
Deci, îndată a chemat pe Pavlichie şi cu mare mânie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine şi pentru strâmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l ţină sub strajă până când va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzând că nu este cu putinţă a scăpa din mâinile împărătesei, a trimis acasă şi a adus atâta aur cât ceruse împărăteasa.
Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci şi şase de galbeni de aur şi a eliberat-o, pe când celălalt aur l-a luat la dânsa. Iar văduva a ieşit de la împărăteasă plângând şi văitându-se pentru o strâmbătate ca aceea. Auzind de Sfântul Ioan că apără pe cei asupriţi, a alergat la dânsul şi i-a spus cu de-amănuntul toate câte i-a făcut ei Pavlichie şi împărăteasa. Sfântul Ioan, mângâind pe văduva care plângea, a trimis la Pavlichie şi, chemându-l în biserică, a zis către dânsul:
"Ne-a venit înştiinţare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci şi luând cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemându-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor şi judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi şi să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mântuieşti şi tu de un păcat ca acesta şi să milostiveşti pe Dumnezeu, pe Care L-ai miniat şi Care va răsplăti ţie pentru facerea de rău a orfanilor".
Pavlichie a răspuns: "Stăpâne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; şi acum ce voieşte mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa şi să-şi ia ce este al ei de la dânsa!"
Sfântul a zis către dânsul: "Deşi împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său şi ea nu este vinovată de nedreptatea ce ţi s-a făcut ţie de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atâta aur nu atât pentru dânsa, cât pentru alte păcate ale tale şi jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îţi spun că nu vei ieşi de aici până ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dânsa, până la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci şi şase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum". Şi astfel, Sfântul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.
Împărăteasa, aflând despre aceasta, a trimis la Ioan, zicând: "Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dânsul pentru acea datorie". Ioan a răspuns trimişilor: "Nu va fi eliberat de aici Pavlichie până când nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dânsa". Împărăteasa a trimis iarăşi la Sfântul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfântul a răspuns: "Dacă împărăteasa voieşte să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur".
Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mânie şi îndată a trimis doi sutaşi cu două sute de ostaşi ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar când ostaşii s-au apropiat de uşile bisericii şi voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stând lângă uşă şi ţinând sabia în mâinile sale şi nu-i lăsa să intre.
Ostaşii, văzând îngerul cel înfricoşat, s-au temut şi au fugit înapoi. Şi alergând la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimântat cu duhul şi n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfântul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzând că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur şi a dat văduvei cinci sute de galbeni, şi aşa a fost eliberat. Iar femeia, luându-şi al său, s-a întors în cetatea sa, bucurându-se.
Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan şi din zi în zi se înmulţea mânia şi răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate şi drept. După puţină vreme împărăteasa a trimis la Sfântul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicând:
"Încetează a te mai împotrivi nouă şi nu te mai atinge de lucrurile cele împărăteşti, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericeşti şi te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine şi mustrându-mă. Pentru că eu, până acum, te aveam pe tine ca pe un părinte şi-ţi dădeam cinstea ce ţi se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta şi nu vei fi mai bun către noi, atunci să ştii că nu-ţi voi răbda mai mult".
Sfântul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mâhnit foarte şi, oftând greu, a zis către cei trimişi:
"Împărăteasa voieşte să fiu ca un mort, care nu vede nedreptăţile ce se lucrează şi nu aude glasurile celor asupriţi şi ale celor ce plâng şi suspină şi nu face mustrări celor ce greşesc. Dar de vreme ce sunt episcop şi mie îmi este încredinţată purtarea de grijă pentru suflete, sunt dator a privi cu ochi neadormiţi asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăţa pe toţi şi a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.
Pentru că ştiu că a nu mustra fărădelegile şi a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare şi mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică şi despre noi cuvântul acesta al lui Iosie: Preoţii au ascuns calea Domnului. Dar şi dumnezeiescul Apostol porunceşte ca pe cel ce greşeşte să-l mustri înaintea tuturor, ca şi alţii să aibă frică. Tot acelaşi Apostol învaţă, zicând: Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu vreme şi fără de vreme; mustră, ceartă, şi te roagă.
Eu, deşi mustru fărădelegile, nu mustru însă pe cei ce fac fărădelegile şi nu vorbesc în faţă pe nimeni, nici am defăimat pe cineva, nici am pomenit cândva în învăţătura mea numele împărătesei, spre a o defăima. Ci pe toţi de obşte i-am învăţat şi-i învăţ ca să nu facă rău şi să nu asuprească pe cel de aproape. Dacă pe cineva din cei ce ascultă cuvintele noastre îl mustră conştiinţa pentru vreun lucru rău, apoi se cuvine aceluia că nu asupra noastră să se mânie, ci asupra lui însuşi, pentru că a făcut nişte lucruri ca acelea, şi să se abată de la rău spre a face bine.
Dacă împărăteasa nu se ştie că a făcut ceva rău, nici că a făcut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mânie asupra mea, care învăţ pe popor să se abată de la toată nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine să se bucure, pentru că n-a făcut nedreptate, căci eu nu mă lenevesc a învăţa pentru mântuirea poporului peste care ea împărăţeşte. Iar dacă ea este vinovată de păcatele acelea pe care cu cuvinte învăţătoare mă sârguiesc a le dezrădăcina din inimile oamenilor, apoi să ştie că eu nu o mustru pe dânsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dânsa şi-i aduc mare necinste şi ruşine sufletului ei. Deci, poate să se mânie împărăteasa cum voieşte, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mânia pe oameni decât pe Dumnezeu. Căci dacă aş plăcea oamenilor, apoi nu aş fi rob al lui Hristos".
Nişte cuvinte ca acestea şi multe altele asemenea zicând Sfântul celor trimişi, i-a slobozit pe dânşii cu pace. Iar ei, întorcându-se la împărăteasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Împărăteasa atunci s-a pornit cu şi mai mare mânie şi foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai împărăteasa, ci şi mulţi alţii care vieţuiau în nedreptate şi fără pocăinţă îl pizmuiau.
După aceea îl urau nu numai cei ce petreceau în Constantinopol, ci şi alţii de prin laturile cele mai depărtate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la început nu-l iubea pe Sfântul Ioan şi nu voia să-l aleagă pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului şi Antioh al Ptolemaidei. Iar în Constantinopol erau doi preoţi şi cinci diaconi şi din împărăteştile palaturi erau mulţi care-l urau şi trei văduve vestite şi bogate, Marşa, Castritia şi Evgrafia, care vieţuiau în necurăţie.
Toţi pismătăreţii Sfântului Ioan, sfătuindu-se, căutau vină asupra lui, ca să aducă în popor veste rea despre dânsul. Deci au trimis mai întâi în Antiohia, cercetând că doar vor afla vreun rău pe care l-ar fi făcut Ioan din copilărie. Dar au murit cei ce făceau iscodiri şi n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care ştia să alcătuiască minciuni cu meşteşug; dar nici acela nu putea grăi ceva asupra vieţii Sfântului Ioan, care strălucea ca soarele cu faptele cele bune. Însă Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum să izgonească pe Sfântul Ioan din scaun, având ajutătoare pe împărăteasa şi pe alţi oameni răi; iar mai vârtos, şi-a câştigat ajutor pe satana.
Apoi pricina izgonirii Sfântului Ioan s-a început astfel.
Era în Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adică hrănitor de străini, împodobit cu viaţa şi cu cuvântul şi era pretutindeni slăvit pentru faptele cele bune şi înţelepciunea lui. Acesta era bătrân, optzeci de ani având de la naşterea sa, iar preot fusese hirotonit de Sfântul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Asupra acestui Isidor a prins ură Teofil, din pricina lui Petru, protopopul Alexandriei. Căci Teofil, vrând să scoată din slujbă fără de vină pe Petru şi să-l izgonească din biserică, Isidor apăra pe Petru şi vina cea adusă asupra lui o dovedea că este nedreaptă.
Deci, Teofil a început a se mânia asupra lui Isidor şi mai întâi a îndepărtat din biserică pe acel Petru cu nedreptate, după aceea căuta pricină şi asupra lui Isidor, ca şi pe el să-l depărteze. În acea vreme o oarecare văduvă cu numele Teodotia, a dat lui Isidor o mie de galbeni ca să cumpere haine şi să îmbrace pe cei goi, pe orfani şi pe văduvele sărace care se aflau în Alexandria. Apoi a rugat pe Isidor să nu spună despre aceasta lui Teofil patriarhul, că nu cumva să ia aurul şi să-l cheltuiască la zidiri de piatră.
Isidor, luând aurul, a făcut după cum l-a rugat Teodotia. Dar Teofil, înştiinţat fiind despre aceasta de oarecine, cum că Isidor a luat o mie de galbeni de la Teodotia şi, nespunându-i lui, i-a cheltuit spre trebuinţa săracilor, s-a mâniat foarte tare asupra lui Isidor. Căci Teofil era mare iubitor de argint şi a adus asupra lui Isidor o vină grea, zicând că un păcat mai presus de fire a necinstit pe bătrânul. Însă vina aceea, scrisă de însuşi Teofil, nu era adevărată, căci deşi cumpărase Teofil martori mincinoşi, minciuna era minciună, iar nevinovatul Isidor s-a aflat curat. Atunci Teofil, din răutatea sa cea neîmblânzită, a scos din preoţie pe Isidor cu necinste şi cu bătăi, deşi era nevinovat. Iar Isidor, primind necinstea fără vină, cu cinste a lăsat Alexandria şi s-a dus la linişte în muntele Nitriei în care petrecuse mai înainte când era tânăr şi, şezând în coliba lui, se ruga lui Dumnezeu cu răbdare.
În acea vreme erau în mănăstirile Egiptului patru fraţi, bărbaţi împodobiţi cu fapte bune şi temători de Dumnezeu, care toată viaţa lor o petrecuseră în posturi şi osteneli monahiceşti. Şi numele lor erau: Dioscor, Amonie, Evsevie şi Eftimie, iar cu porecla se numeau "lungii", pentru că erau înalţi de statură. Aceştia, nu numai de alexandreni erau iubiţi, pentru faptele lor cele bune şi pentru viaţa lor cea văzută de toţi, ci chiar de Teofil, fiind foarte cinstiţi de el.
Unul dintre dânşii, cu numele Dioscor, chiar nevrând el, a fost ales episcop al Bisericii Ermopoliei. Acesta nu era Dioscor cel care a fost eretic, ci altul; căci acesta a trăit cu mulţi ani mai înainte de acela. Acesta a fost episcop al Ermopoliei şi, vieţuind cu sfinţenie, a dobândit sfârşit fericit. Iar acela a fost patriarh al Alexandriei şi a fost blestemat de Sfinţii Părinţi de la al patrulea Sinod.
Deci, pe acest fericit Dioscor l-a făcut Teofil episcop, iar pe cei doi fraţi ai lui, pe Amonie şi pe Eftimie, i-a rugat să rămână împreună cu dânsul în patriarhie şi i-a silit să primească treapta preoţiei. Iar ei, petrecând lingă Teofil, când l-au văzut că nu vieţuieşte după Dumnezeu şi că mai mult iubeşte aurul decât pe Dumnezeu şi că face multe strâmbătăţi, n-au voit mai mult a petrece împreună cu dânsul, ci, lăsându-l pe el, s-au întors la liniştea lor.
Teofil, înţelegând pricina plecării lor, foarte s-a mâniat, şi dragostea pe care o avea către dânşii a schimbat-o în ură şi cugetă cum le-ar face rău. Deci, mai întâi a scornit pentru dânşii o veste, că lungii, dimpreună cu Isidor cel izgonit, ţin de eresul lui Origen şi pe mulţi monahi i-au înşelat cu eresul acela. După aceea, a trimis la episcopii cei mai de aproape, poruncindu-le ca îndată să izgonească pe monahii cei mai bătrâni din munţii şi din pustia aceea. Iar pricina pentru care sunt izgoniţi să nu le-o spună lor.
Deci, când au făcut episcopii după porunca patriarhului, izgonind pe toţi cinstiţii şi plăcuţii lui Dumnezeu nevoitori de prin munţi şi de prin pustie, s-au adunat cei izgoniţi împreună cu preoţii lor şi venind în Alexandria la patriarh, l-au rugat să le spună pentru ce sunt osândiţi şi izgoniţi de prin locurile lor. Iar el, căutând cu ochi mânioşi asupra lor şi răcnind cu mânie, s-a pornit spre dânşii ca un îndrăcit şi, aruncând omoforul pe după grumazul lui Amonie, l-a bătut până la sânge, strigând: "Ereticule, blestemă pe Origen". Asemenea şi pe ceilalţi bătându-i şi nelăsând pe nici unul dintr-înşii a răspunde ceva înaintea lui, i-a izgonit pe toţi cu necinste din faţa sa; şi s-au întors în colibele lor fără răspuns, neţinând seama de mânia şi de îndrăcirea lui Teofil.
Apoi Teofil, chemând pe episcopii cei mai de aproape, a dat anatemei pe acei patru călugări nevinovaţi, pe Amonie, pe Evsevie şi pe Eftimie, fraţii lui Dioscor şi pe fericitul Isidor cel mai sus pomenit, necercetându-i pentru credinţă, nici chemându-i acolo de faţă. Şi încă nu s-a îmblânzit mânia lui, căci a scris singur împotriva lor multe pricini mânioase pentru eresuri, pentru fermecătorii şi pentru alte multe păcate. Apoi, cumpărând bârfitori şi mărturii mincinoase, le-a dat acele scrisori, poruncindu-le ca, atunci când va învăţa el în biserică pe popor, în zi de praznic, să se apropie de dânsul şi înaintea poporului să i se dea acele pricini scrise împotriva acelor călugări pomeniţi mai sus, aducând înainte şi martorii cei mincinoşi.
Aceste toate făcându-se, Teofil a poruncit să se citească în sobor bârfelile cele alcătuite. Apoi luându-le, a mers la eparhul cetăţii şi arătându-le lui, au luat de la dânsul cinci sute de ostaşi şi s-au dus la muntele Nitriei ca să-i izgonească din părţile Egiptului pe Isidor, pe fraţii lui Dioscor şi pe toţi călugării care urmează lor, ca pe nişte eretici şi vrăjitori. Deci, mai întâi a trimis arapii săi şi au scos din scaun pe Dioscor.
După aceea, îmbătând pe ostaşi cu vin, au năvălit noaptea asupra muntelui Nitriei şi, mai întâi decât pe toţi, căutau pe Isidor şi pe fraţii lui Dioscor, pe Amonie, pe Evsevie şi pe Eftimie. Neaflându-i, pentru că se ascunseseră într-o râpă, a poruncit ostaşilor să năvălească asupra tuturor monahilor şi să le jefuiască averile, adică hainele şi bucăţele.
Ostaşii fiind beţi, pornindu-se prin toate locurile cele pustii şi prin peşteri, au omorât pe sfinţii pustnici, ca la zece mii, cu moarte crudă, adică cu foc şi cu sabie, în a zecea zi a lunii iulie, în care Sfânta Biserică săvârşeşte pomenirea lor. Iar ceilalţi călugări s-au împrăştiat ascunzându-se pe unde au putut. Astfel, oştindu-se Teofil prin pustie, s-a întors în Alexandria.
După acel război, s-au adunat monahii care mai rămăseseră şi plângând pentru moartea părinţilor şi a fraţilor lor, s-au împrăştiat care pe unde au putut. Dioscor, împreună cu fraţii săi, cu fericitul Isidor şi cu mulţi alţi monahi care erau foarte vestiţi în post şi în fapte bune şi aleşi făcători de minuni - cărora nu le era greu că erau necăjiţi şi izgoniţi, ci pentru că fără vină sunt depărtaţi din Biserică de către Teofil, şi număraţi cu ereticii -, au mers la Siluam, patriarhul Ierusalimului. Dar Teofil îndată a trimis la dânsul şi la toţi episcopii Palestinei, spunând: "Nu se cade vouă, fără voia mea, a primi pe cei caterisiţi de mine şi izgoniţi".
Atunci, acei părinţi izgoniţi, neştiind unde să plece, s-au dus la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur, ca la un liman bun şi, cazând înaintea lui, îl rugară cu lacrimi ca să-şi arate mila sa spre dânşii şi să le ajute, fiind în mare nevoie.
Văzând Sfântul Ioan cincizeci de bărbaţi care îmbătrâniseră în fapte bune, i s-a făcut milă de ei şi a lăcrimat ca şi Iosif pentru fraţii săi. Apoi, înţelegând de la dânşii pentru care pricină au avut de la Teofil atâta nevoie, i-a mângâiat cu cuvinte bune şi i-a liniştit, dându-le loc de odihnă lângă Biserica Sfintei Muceniţe Anastasia. Şi-i hrănea pe dânşii, nu numai Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi Sfânta Olimpiada diaconiţa, care le-a dat multă îndestulare din averea sa. Căci ea toată averea sa o întrebuinţa pentru săraci şi pentru străini, ca să aibă odihnă, precum şi cele trebuincioase trupului, fiind cu adevărat sfânta, şi a cărei pomenire se cinsteşte la douăzeci şi cinci iulie. Dar şi monahii aceia erau cu adevărat sfinţi, dintre care pe unii Biserica îi cinsteşte cu pomenire.
Atunci era între dânşii unul, anume Ierax, care vieţuise singur mulţi ani în pustie şi căruia, venind odată diavolii, i-au zis: "Bătrânule, mai ai să trăieşti încă cincizeci de ani; deci nu vei putea răbda în pustia aceasta atâta vreme". Iar bătrânul, pricepând înşelăciunea lor, a zis către dânşii: "Mâhnire mi-aţi făcut mie vestindu-mi scurtarea anilor, pentru că eu m-am pregătit pentru două sute de ani a răbda în această pustie". Auzind diavolii aceasta, au fugit ruşinaţi. Pe un părinte că acesta, pe care n-au putut să-l mişte diavolii, pe acesta l-a izgonit Teofil Alexandreanul.
Mai era între dânşii şi un preot Isaac, ucenicul Sfântului Macarie, curat fiind din pruncie, pentru că el fusese dus încă de la vârsta de cinci ani în pustietate şi acolo a fost crescut, fiind iscusit în dumnezeiasca Scriptură, având toate cărţile în minte. Şi toţi monahii aceia pe care-i izgonise Teofil erau sfinţi şi cuvioşi şi-i cinstea pe dânşii foarte mult fericitul Ioan.
Deci, nu i-a oprit a merge la biserică. Dar cu dumnezeieştile Taine le-a poruncit să nu se împărtăşească, până când va înţelege desăvârşit cauza izgonirii lor şi va face pace între Teofil şi între dânşii. Apoi i-a oprit să nu vestească despre aceasta pe împăratul, nici să se jeluiască asupra lui Teofil, făgăduind că prin scrisoarea să îl va împăca cu dânşii. Deci, îndată a scris către Teofil, rugându-l ca să-i lase pe acei călugări să vieţuiască în pace prin locaşurile lor din Egipt iar pe cei despărţiţi să-i primească iarăşi la unire.
Teofil, luând scrisoarea Sfântului Ioan şi auzind de la nişte clevetitori mincinoşi că Sfântul Ioan ar fi primit la Sfânta Împărtăşire pe cei izgoniţi, ceea ce nu era adevărat, s-a mâniat foarte tare asupra Sfântului Ioan pentru că a primit pe cei depărtaţi şi că le ajută lor. Apoi a scris un răspuns foarte aspru către Ioan. Iar Sfântul Ioan a scris şi a doua oară cu pace, rugându-l să înceteze cu mânia şi să primească pe monahi a petrece acolo de unde au fost izgoniţi. Dar Teofil i-a răspuns Sfântului Ioan şi mai aspru decât înainte, mâniindu-se mai mult asupra lui decât asupra acelor monahi. Dar aceştia, văzând că Teofil stă neschimbat în răutatea sa, au scris toate nevoile lor pe care le-au suferit de la Teofil fără nici o vină şi au dat această scrisoare împăratului, jeluindu-se cu lacrimi asupra celui care-i mâhnise, rugându-se să poruncească să fie judecaţi.
Făcându-i-se milă împăratului de nişte asemenea călugări cinstiţi şi plini de fapte bune, a trimis o scrisoare către eparhul Alexandriei, ca să trimită pe Teofil cu sila la Constantinopol spre judecată, pentru ca înaintea Sfântului Ioan patriarhul şi înaintea episcopilor care vor fi adunaţi să dea seama de răutatea sa şi să primească pedeapsă pentru faptele sale.
Apoi a scris şi către Inochentie, papă al Romei, rugându-l să trimită şi el episcopi la sobor în Constantinopol ca să judece pe Teofil. Iar papa îndată a poruncit episcopilor săi să fie gata de călătorie şi aştepta vestea de la împăratul Arcadie, ca să-i spună dacă s-au adunat episcopii răsăritului. Dar împăratul n-a mai scris a doua oară şi nici episcopii Apusului n-au mai venit. Iar Teofil a umplut de aur punga eparhului Alexandriei, care a îngăduit pe Teofil până când va strânge toate aromatele din India, cele cu bun miros şi dulci la mâncare, cu care voia să umple o corabie pentru ca să le aducă la Constantinopol.
În acea vreme Teofil a înduplecat pe Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, ca să-i ia partea, căci a scris către el ca şi cum s-ar fi arătat râvnitor după bună credinţă, să adune sobor în insula Cipru şi să blesteme cărţile lui Origen - pentru că încă nu erau blestemate cărţile acelea de către Sfinţii Părinţi de către un sinod a toată lumea, până la Sinodul al cincilea.
Atunci Teofil a defăimat prin scrisoarea sa şi pe Sfântul Ioan, zicând că este eretic, căci a primit la sine pe origenişti şi se împărtăşeşte cu dânşii. Iar episcopul, fiind fără de răutate - după cum scrie că cel fără de răutate crede tot cuvântul -, a crezut minciuna, necunoscând vicleşugul lui Teofil. Şi râvnind foarte după bună credinţă, a blestemat cărţile lui Origen în soborul de acolo, scriind Sfântului Ioan şi sfătuindu-l ca şi el să facă acelaşi lucru.
Sfântul Ioan, negrăbindu-se la aceasta, se îndeletnicea cu Sfintele Scripturi şi toată mintea sa la aceasta o avea îndreptată, ca să înveţe pe popor în biserică şi să aducă pe păcătoşi la pocăinţă. Apoi Teofil, pregătindu-se de călătorie la Constantinopol pentru judecată, a rugat pe Sfântul Epifanie să meargă şi el acolo, căci zicea că se face sobor asupra origeniştilor. Iar Epifanie, ascultându-l, s-a sârguit degrab şi, întrecând pe Teofil, s-a dus acolo. Dar mai înainte de sosirea lui, s-a întâmplat la Constantinopol un fapt ca acesta.
Era un boier cu numele Teognost, bărbat bun şi temător de Dumnezeu. Acest boier a fost clevetit către împărat de către un alt boier răucredincios şi pizmătăreţ, că ar fi hulit şi ar fi grăit de rău pe împărat şi că ar fi numit pe împărăteasă nesăturată de aur şi pierzătoarea stăpânirii, răpind averi străine fără dreptate. Deci împăratul s-a mâniat asupra lui şi a poruncit să-l ducă în surghiunie la Tesalonic şi toată bogăţia lui să o ia, numai o singură vie, care era afară din cetate, să i-o lase, pentru hrana femeii lui Teognost şi a copiilor lui.
Mergând Teognost la Tesalonic, a căzut bolnav de supărare şi a murit; iar femeia s-a mâhnit rău pentru moartea bărbatului său şi pentru averea luată şi, venind la Sfântul Ioan, i-a spus nevoia sa cu lacrimi. Dar Sfântul a mângâiat-o cu cuvinte folositoare şi a sfătuit-o să-şi pună nădejdea în Dumnezeu. Apoi i-a poruncit ca în fiecare zi să ia hrană pentru copiii săi şi pentru sine de la casa de străini cea bisericească. Iar Sfântul căuta vreme prielnică să roage pe împărat pentru acea văduvă, ca doar să-i întoarcă înapoi ei şi copiilor ei averea luată fără vină. Însă răutatea împărătesei a făcut împiedicare şi nu numai asupra acelei văduve, ci şi asupra fericitului Ioan a adus mai multă nevoie.
Sosind vremea în care se culeg strugurii, când toţi oamenii ies la viile lor, a ieşit şi împărăteasa şi se plimba prin viile împărăteşti. Atunci, trecând pe lângă via lui Teognost - pentru că nu era departe de viile împărăteşti -, a văzut că este frumoasă şi intrând într-însa a tăiat un strugure cu mâinile sale şi l-a mâncat. Şi era acest obicei împărătesc că, dacă intră împăratul său împărăteasa în vreo vie străină şi mânca struguri, stăpânul acelei vii să nu mai aibă stăpânire peste dânsa, ci să fie numărată între viile împărăteşti, iar stăpânului viei să i se dea sau preţul pentru via sa sau altă vie, în locul aceleea, de la împăratul.
Deci, după acest aşezământ împărătesc, împărăteasa a poruncit să scrie via lui Teognost între viile împărăteşti. Aceasta a făcut-o gândind în două feluri; pe de o parte să facă necaz văduvei şi copiilor ei, căci se mâniase pe dânsa, pentru că aflase că a alergat la Sfântul Ioan şi i-a spus lui toată nevoia să; iar pe de alta, fiindcă ea căuta pricină asupra Sfântului Ioan, cum să-l izgonească din scaun, pentru că ştia că dacă el ar fi aflat de aceasta, nu va tăcea nicidecum şi se va scula împotriva ei pentru văduva cea nedreptăţită. Şi astfel, de aici se va face pricină şi se va săvîrşi lucrul cel gândit, ceea ce s-a şi făcut.
Văduva aceea năpăstuită a venit la fericitul şi, tânguindu-se, i-a spus cum împărăteasa i-a luat via, cea mai de pe urmă nădejde pentru chiverniseala copiilor săi, iar Sfântul Ioan îndată a trimis scrisoarea sa către împărăteasă, prin arhidiaconul Evtihie, vorbindu-i de milostivire, aducându-i aminte de viaţa cea bună a părinţilor săi şi de faptele cele bune ale împăraţilor celor mai dinainte. Şi, mai aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu şi de judecata cea înfricoşată a Lui, a rugat-o să întoarcă via văduvei celei sărace.
Ea a scris înapoi Sfântului cu asprime, neplecându-se învăţăturilor lui, nici ascultând rugămintea; ci punea înainte legile împărăteşti cele vechi şi, ca şi cum ar fi fost nedreptăţită de Sfântul, se lăuda că nu va răbda o mustrare ca aceea. Astfel zicea: "Mă înfrunţi cu cuvintele tale ca şi cum aş face nedreptate şi fărădelege, neştiind aşezămintele împărăteşti; m-ai năpăstuit cu vorbele tale şi nu voi răbda până la sfârşit să fiu defăimată de tine".
Sfântul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a dus la palat la împărăteasa şi, şezând lingă dânsa, a început a o sfătui iarăşi cu cuvinte blânde, vorbindu-i mai mult decât întâi şi rugând-o să dea înapoi via văduvei. Ea a zis: "Ţi-am scris ce este aşezat pentru vii de împăraţii cei de demult; să-şi ia văduva altă vie în locul aceleia sau să-şi ia preţul pentru dânsa". Sfântul a zis: "Nu-i trebuie ei altă vie, nici nu cere preţ pentru dânsa, ci pe a să o cere; dă-i dar înapoi via ei".
Împărăteasa a zis: "Nu te împotrivi aşezămintelor împărăteşti celor de demult, că nu-ţi va fi spre bine o împotrivire ca aceasta". Ioan a răspuns: "Nu pune înainte aşezămintele şi legile pe care le-au aşezat împăraţii păgâni, pentru că nimic nu te opreşte pe tine a strica o lege nedreaptă şi a aşeza altă dreaptă, fiind împărăteasă bine credincioasă. Deci, dă înapoi via celei nedreptăţite, ca să nu te numesc pe tine a doua Isabelă şi să moşteneşti împreună cu ea şi blestemul".
Acestea zicând Sfântul, s-a aprins împărăteasa de mare mânie şi a răsunat palatul de strigarea ei, dovedind răutatea cea tăinuită în inima sa, zicând: "Eu însămi mă voi răzbuna asupra ta şi de acum nu numai că nu voi da via văduvei, dar nici alta în locul aceleia şi nici preţul nu voi porunci să-i dea. Iar ţie îţi voi da pedeapsă pentru ocara aceasta". Deci a poruncit să scoată pe Sfântul Ioan cu sila din palat.
Cu astfel de ocară ieşind Sfântul patriarh de la împărăteasă, a poruncit lui Evtihie arhidiaconul, zicându-i: "Spune portarilor bisericii ca atunci când va veni împărăteasa la biserică, să închidă uşile, să n-o lase să intre, precum şi pe toţi cei care vor veni împreună cu dânsa, şi să-i spună că Ioan a poruncit să se facă aşa".
Sosind praznicul Înălţării Sfintei Cruci şi adunându-se tot poporul în biserică, apoi venind şi împăratul cu toţi boierii săi, a venit şi împărăteasa cu toată curtea. Iar când a văzut-o portarul venind, a închis înaintea ei uşile bisericii, nelăsând-o să intre înăuntru, după porunca patriarhului. Şi când strigau slugile: "Deschideţi împărătesei!", portarii răspundeau: "Patriarhul a poruncit să n-o lăsăm". Iar ea, umilindu-se de mânie şi de ruşine striga, zicând: "Vedeţi toţi şi înţelegeţi ce fel de necinste îmi face acest om. Toţi intră în biserică şi numai pe mine singură mă opreşte; au doară nu este drept să mă răzbun asupra lui şi să-l izgonesc din scaun?"
Aşa strigând ea, unul din cei ce venise cu dânsa, având sabie, a scos-o şi a întins mâna ca să lovească cu sabia în uşă şi îndată i s-a uscat mina şi s-a făcut ca moartă. Văzând împărăteasa şi toţi cei împreună cu dânsa, s-au temut foarte şi s-au întors înapoi. Iar cel cu mână uscată a intrat în biserică şi a stat în mijlocul poporului cu mare glas strigând: "Miluieşte-mă, stăpâne sfinte, şi-mi tămăduieşte mina aceasta uscată care a îndrăznit a lovi asupra sfintei biserici; am greşit, iartă-mă". Iar Sfântul, cunoscând pricina uscării mâinii, i-a poruncit să se spele în spălătorul altarului şi spălându-se, îndată mâna s-a făcut sănătoasă.
Apoi tot poporul, văzând o minune ca aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu. Şi nu s-au tăinuit acestea toate nici înaintea împăratului. Dar împăratul, ştiind obiceiul cel rău al împărătesei, tăcea ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Iar pe Sfântul Ioan îl iubea mult şi-l ascultă pe el cu plăcere, însă împărăteasa mereu căuta vicleşug pentru izgonirea Sfântului Ioan, care lucru l-a şi săvârşit degrab.
După această a venit la Constantinopol şi Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, după sfatul lui Teofil, aducând cu sine şi cărţi scrise împotriva lui Origen. Şi, ieşind din corabie, a intrat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care este departe de cetate ca de şapte stadii şi, săvârşind dumnezeiasca Liturghie, a hirotonit un diacon împotriva canoanelor, care nu îngăduiesc nici unui episcop să hirotonească în eparhie străină, fără poruncă păstorului din acea eparhie. După această a intrat în cetate şi a găzduit într-o casă neştiută.
Sfântul Ioan, auzind de venirea lui Epifanie şi că a slujit în biserica Sfântului Ioan Botezătorul şi împotriva canoanelor a făcut diacon în eparhia lui, nu s-a mâniat de aceasta asupra lui, ştiindu-l că este bărbat sfânt şi fără răutate, ci l-a rugat să vină la dânsul şi să găzduiască în casele patriarhiei ca şi alţi episcopi. Iar Epifanie n-a vrut să se vadă cu Sfântul Ioan, dorind să placă lui Teofil, şi a răspuns către cei trimişi: "Dacă Ioan nu va izgoni din cetate pe Dioscor şi pe călugării lui şi de nu va iscăli lepădarea cărţilor lui Origen, apoi eu nu am împărtăşire cu Ioan".
Iar Sfântul Ioan a răspuns prin trimişii lui Epifanie, zicând: "Nu se cuvine a face ceva cu îndrăzneală mai înainte de judecata soborului". Iar pizmaşii Sfântului Ioan, venind la Epifanie, l-au îndemnat să intre în biserica Sfinţilor Apostoli în zi de praznic şi înaintea a tot poporul să blesteme cărţile lui Origen şi pe monahii cei izgoniţi din Egipt, împreună cu Dioscor, să-i lepede ca pe nişte origenişti; apoi pe Ioan să-l mustre, ca unul ce primeşte pe eretici şi se uneşte cu dânşii. Iar a doua zi Epifanie a mers la biserică, râvnind după bună credinţă.
Sfântul Ioan, înştiinţându-se de ceea ce voia să facă Epifanie, a trimis la dânsul, zicând: "Epifanie, multe faci împotriva canoanelor. Întâi ai slujit Sfânta Liturghie şi ai hirotonit în eparhia mea, fără voia mea; după aceea te-ai ruşinat a petrece împreună cu noi şi acum năvăleşti asupra Bisericii mele, îndrăznind a face dezbinări, fără judecată soborului. Deci, păzeşte-te, ca să nu ridici tulburare în popor, că apoi singur vei avea primejdie".
Acestea auzind Epifanie, s-a înduplecat şi, ieşind din biserică, aştepta venirea lui Teofil. Iar Domnul, nelăsând să se facă nici un fel de vrajbă şi de mânie între plăcuţii Săi, a arătat lui Epifanie, prin tăinuite descoperiri, cum că Ioan este curat ca soarele şi că din zavistia omenească rabdă clevetire. Pentru că Epifanie auzise de la mulţi oameni despre faptele cele bune şi mari ale Sfântului Ioan, despre credinţa lui cea fără prihană şi despre viaţa lui cea desăvârşită. Astfel, se miră că mulţi s-au sculat asupra lui Ioan şi multe piri se aduc asupra lui; dar aştepta să vadă ce fel de sfârşit vă avea lucrul ce s-a început.
Împărăteasa Eudoxia, auzind că Epifanie se înstrăinează de Ioan şi nu are cu dânsul unire, a priceput că este mânie între dânşii. Şi, chemând pe Epifanie la sine, a zis către dânsul: "Părinte Epifanie, tu ştii că toată împărăţia greco-romană sub mâna noastră este. Deci, iată astăzi toată stăpânirea Bisericii îţi voi da, dacă mă vei asculta pe mine şi vei îndeplini toată dorirea inimii mele şi vei face ceea ce gândesc eu". Iar Epifanie a zis: "Spune, fiică, şi după puterea noastră ne vom sârgui a face ceea ce va fi spre mântuirea sufletului tău".
Atunci împărăteasa, crezând că vicleşugul său va pleca pe Epifanie spre al său gând, a început a grăi despre Sfântul Ioan, zicând: "Ioan s-a făcut nevrednic de cârmă Bisericii şi de această mare treaptă, căci se ridică asupra împăratului şi nouă nu ne dă cinstea ce ni se cuvine. Afară de aceasta, mulţi spun că el este eretic mai de demult. Pentru aceea aş fi vrut să adunăm sinod şi să-l scoatem din această treaptă, ca să punem pe altul în locul lui, care să ocârmuiască bine Biserica, pentru ca să fie şi împărăţia noastră în pace".
Astfel grăind împărăteasa către Epifanie, tremura de mare mânie şi iarăşi a zis: "Şi nu este de trebuinţă a osteni mulţi părinţi, adunându-i aici în sinod, ci sfinţia ta, părinte, izgoneşte-l pe dânsul din scaun, iar în locul lui pune pe altul pe care-l va arăta ţie Dumnezeu şi eu voi face ca toţi să te asculte pe tine".
Epifanie a zis către dânsa: "Fiică, ascultă pe părintele tău fără mânie. De va fi Ioan eretic, precum ziceţi voi, şi nu se va pocăi de acel eres, apoi nevrednic va fi de scaunul patriarhiei şi vom face precum porunceşti; iar dacă numai pentru această vină, că te-ar fi hulit, voieşti a-l izgoni pe el, apoi Epifanie nu voieşte aceasta, pentru că împăraţilor li se cuvine să fie buni, blânzi şi să ierte hulele ce vin asupra lor. Că voi aveţi peste voi împărat în cer şi veţi lua de la El iertarea greşelilor voastre, dacă veţi ierta şi voi altora. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel din cer este milostiv".
Împărăteasa a zis către Epifanie: "Părinte, de vei face împiedicare izgonirii lui Ioan, apoi eu voi deschide capiştile idolilor şi voi face ca mulţi, depărtându-se de la Dumnezeu, să se închine idolilor şi vor fi cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi". Acestea zicând cu mânie, vărsa şi lacrimi din ochii săi. Iar Epifanie, mirându-se de mânia ei nebunească, i-a zis: "Curat sunt de această judecată". Şi astfel zicând, a ieşit din palat. Apoi îndată s-a dus vestea că împărăteasa a pornit pe marele Epifanie contra Sfântului Ioan, căci, intrând acela în palat, s-a sfătuit cu împărăteasa pentru îndepărtarea lui Ioan.
Această veste a ajuns chiar până la Ioan. Iar el, fiind iute din fire şi, având cuvântul gata pe buzele sale, când învăţa în biserică, a pomenit înaintea întregului popor, din dumnezeiasca Scriptură, răutatea multor femei. Auzind poporul că este vorba pentru femei, au priceput mulţi că a făcut pildă despre împărăteasa. Iar pizmaşii lui Ioan au scris toate pildele lui pe hârtie şi le-au dat împărătesei. Acestea citindu-le, i s-a părut că chiar pentru dânsa a vorbit astfel.
Deci se duse la împăratul jeluindu-se că Ioan o huleşte în biserică înaintea întregului popor. Şi tânguindu-se, zicea împăratului: "Înţelege că a mea dosădire este a ta ocară; căci când mă huleşte pe mine Ioan, pe tine te huleşte, necinstea mea este şi necinstea ta".
Apoi ruga pe împăratul să poruncească a se aduna un sobor asupra lui Ioan că să-l izgonească din scaun. Împărăteasa a mai scris şi către Teofil Alexandreanul ca să vină iute la Constantinopol, netemându-se de nimic, căci "eu - zicea ea -, şi pe împăratul voi ruga pentru tine şi voi astupa gura tuturor potrivnicilor tăi, numai vino fără zăbavă şi adună episcopi mulţi, ca să izgoneşti din scaun pe vrăjmaşul meu Ioan". Iar Teofil, întărit de scrisoarea împărătesei, s-a grăbit spre a veni la Constantinopol, având corăbii încărcate cu aromate din India şi cu poame şi cu bucăţi de mătase de mare preţ, ţesute cu fir, pentru ca să înşele pe mulţi cu daruri şi să-i plece spre sfatul său.
În acea vreme fericitul Ioan a scris către Sfântul Epifanie astfel: "Frate Epifanie, am auzit că ai făcut sfat cu împărăteasa, pentru izgonirea mea; dar să ştii că şi tu nu vei mai vedea scaunul tău". Iar Epifanie i-a răspuns aşa: "Răbdătorule de chinuri, Ioane, năpăstuit fiind, biruieşte; dar nici tu nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni pe tine". Şi s-a împlinit proorocia la amândoi, pentru că Epifanie, mai zăbovind puţin la Constantinopol, a cunoscut că fără dreptate vor să-l osândească pe cel drept.
Nevoind să fie părtaş la acea judecată tâlhăreasca, s-a urcat cu ai săi în corabie, nespunând nimănui nimic, şi pe ascuns s-a întors la ale sale. Dar călătorind pe mare, s-a mutat la Domnul, neajungând la scaunul său, după proorocia Sfântului Ioan. La fel şi Sfântul Ioan, în a doua izgonire a sa, neajungând la locul la care a fost trimis, s-a odihnit în Domnul, după proorocia lui Epifanie. Despre acest lucru mai pe urmă se va vorbi. Iar acum să ne întoarcem cu povestirea istoriei celei dintâi.
Teofil, patriarhul Alexandriei, întărit fiind cu scrisoarea împărătesei, a venit la Constantinopol fără zăbavă, cu mulţi episcopi, pe care cu viclenie îi înduplecase la un gând cu dânsul, netemându-se de nimic. Însă împăratul n-a voit să vorbească cu Teofil, până când vor veni episcopii trimişi de Inochentie, papa Romei, pentru că nu ştia că romanii aşteptau a doua scrisoare prin care să le vestească adunarea episcopilor Răsăritului. Pentru aceea, deşi erau gata de cale, n-au pornit a veni. Iar împărăteasa a ascuns de împăratul pe toţi episcopii care veniseră cu dânsul, le-a spus cugetul său pe care-l are asupra lui Ioan şi i-a rugat să se sârguiască cât vor putea să izgonească pe Sfântul din scaun. Apoi găsindu-i împărăteasa şi pe dânşii tot astfel cugetând, s-a mângâiat foarte. După aceea umplându-le pungile cu aur şi întărind sfatul, le-a dat voie a se retrage din palat.
După aceasta, împărăteasa a chemat la sine pe toţi cei ce se plângeau împotriva lui Teofil, pe călugări, pe preoţi şi pe episcopi; căci veniseră încă şase episcopi din Egipt, preoţi şi diaconi, douăzeci la număr, care se depărtaseră de Teofil şi aduseseră multe pricini asupra lui, voind să se judece împreună cu dânsul.
Pe aceştia adunându-i împărăteasa, i-a rugat să înceteze cu planul lor şi să nu aducă în judecată pricinile lui Teofil, ci să ierte năpăstuirile care li s-au făcut de dânsul. Astfel, unii au ascultat pe împărăteasa şi, punându-şi nădejdea spre Dumnezeu, au tăcut; iar alţii se împotriveau foarte. Deci, pe cei ce au tăcut împărăteasa i-a îmbogăţit cu daruri, iar pe cei ce se împotriveau, prinzându-i, i-a trimis în surghiun la Tesalonic.
Nessun commento:
Posta un commento
Nota. Solo i membri di questo blog possono postare un commento.